Articolul aduce în discuție chestiunea narațiunilor și a contranarațiunilor strategice. Articolul pornește de la două asumpții de bază. Potrivit primei premise, securitatea ar trebui cercetată ca proces. Acest proces, potrivit celei de a doua premise, este unul intersubiectiv, ceea ce înseamnă că securitatea ar putea fi examinată ca o negociere constantă între elite și populație în legătură cu sensul atribuit amenințării. Școala de la Copenhaga a numit această negociere securizare. Aspectul care diferențiază abordarea mea de cea propusă de Școala de la Copenhaga, îl reprezintă accentul pus pe populație, ca cel mai important actor al procesului securizării. În aceste condiții, argumentez că sociologia este capabilă să investigheze evenimentele de securitate. Totodată, mă despart de abordarea Școlii de la Copenhaga prin faptul că susțin că discursul de securitate include narațiuni strategice, care sunt utilizate de elite pentru a interpreta un eveniment de securitate în acord cu anumite interese politice. Articolul propune căteva soluții teoretice pentru cercetarea narațiunilor strategice, iar în ultima sa parte explorează chestiunea contranarațiunilor strategice.

Cuvinte-cheie: securitate, securizare, Școala de la Copenhaga, narațiuni strategice, contranarațiuni.

Intreg articolul