Nr.3-4/2016-5

  Prin această lucrare, avem în vedere o seamă de aspecte ce definesc procesul de „meşteşugire” ca un efort tehnic şi artistic propriu reprezentanţilor contemporani ai tradiţiilor ţărăneşti din România. În principal, textul de faţă include trei capitole circumscrise măiestriei artizanilor din mai multe zone etnografice ale ţării noastre, cu privire la originea cunoştinţelor şi aptitudinilor acestora, la tehnicile lor meşteşugăreşti şi (în sfârşit) la arta populară astfel moştenită, înfăptuită şi transmisă. După cum vom arăta, „măiestria” (în acest caz) poate reflecta aspecte variate însă interdependente precum dexteritatea, „harul”, „manopera”, „furtul meseriei”, cunoaşterea materiilor prime şi a proprietăţilor acestora, închipuirea unui artefact şi creativitatea în executarea sa etc. Cum toate aceste aspecte (şi altele pe măsură) sunt dificil de cuprins într-un singur termen de referinţă, alegerea cuvântului măiestrie răspunde oricum unor exigenţe etimologice (– lat. magister), semantice („dibăcie”, „iscusinţă”, „pricepere”...) şi etnografice (pasărea măiastră ca artefact meşteşugăresc).

Cuvinte-cheie: artizanat, manoperă meşteşugărească, România.

 

Intreg articolul