REZUMAT

Cercetări recente (Nelson, Fox, Zeanah, 2014; Siegel, 1999; ARFO, 2018) arată că intervenția prin plasament familial și asistență maternală ca măsură de protecție în îngrijirea copiilor este preferabilă oricărei forme de instituționalizare, iar adopția este cea mai bună soluție reparatorie pentru sănătatea fizică și psiho-emoțională a copiilor care nu mai pot fi reintegrați în familia biologică.

Studiul de față sondează percepțiile și implicarea comunităților evanghelice (neo)protestante din România în plasament familial și adopție. Rezultatele arată similarități față de motivațiile populației generale (Buzducea și Lazăr, 2011), cărora li se adaugă / suprapun motivații cu caracter religios. Jumătate din comunitățile analizate sunt deja implicate în activități conexe (vizite la orfelinate și case de plasament, găzduirea temporară a copiilor pe perioada vacanței, sau alte activități), iar unele dintre acestea au dezvoltat servicii sociale, precum case de tip familial, apartamente sociale sau centre de zi, iar șansele ca familiile implicate în furnizarea acestor servicii să se implice și în îngrijirea familială a unui copil cresc la 50 % (plasament), respectiv la 65,5 % (adopție). Rezultatele studiului arată că implicarea ar fi semnificativ mai mare în cazul în care comunitățile ar fi expuse la reflecții teologice cu privire la adopție, ar cunoaște procesul adopției din România și ar fi eliminate temerile legate de birocrația excesivă a sistemului de protecție a copilului.

Cuvinte-cheie: adopție, plasament familial, protecția copilului, copii, familie.

Intreg articolul